Am sa postez aici o preluare  via facebook - Tribuna , foarte interesant si unul din singurele articole legate de subiectul asta destul de documentat si realistic !
 
Cabana Valea Aurie
 
Wald Cafe
 
Valea Aurie, de la Moara lui Schreyer la blocurile de lângă pădure
Valea Aurie. Un nume exotic pentru un cartier, nu? Da. Retras în buza Pădurii Dumbrava, am putea spune că, în materie de spaţii verzi, stă cel mai bine dintre toate aglomerările de blocuri ce compun cartierele „noi” ale Sibiului. Originea denumirii vine, cel mai sigur, de la „Goldthal” – Valea Aurului, zona dintre actualul Parc Sub Arini şi Grădina Zoologică. O ipoteză mai puţin „istorică” a denumirii cartierului este că s–a adoptat, indirect, denumirea de la cabana–restaurant din zonă, încă existentă: Cabana „Valea Aurie”, loc binecunoscut amatorilor de „ieşiri în natură” din perioada comunistă. Cam ca în cazul cartierului Vasile Aaron, de exemplu, al cărui nume vine de la o singură stradă. Înainte era doar o moară. Apoi, o moară şi un ştrand. Şi mai apoi, o moară părăsită, un ştrand şi o cabană. Acum, un cartier de blocuri de–sine–stătător, care dă impresia că nu face parte din Sibiu. Ce şi cum a fost înainte? Vom încerca să redescoperim acum, deşi „baza documentară” este extrem de săracă.
 
 
 
Zona era cunoscută, înainte de amenajarea Par­cului Arinilor, ca „Dumbrava”/”Jungerwald”. Aici pome­neşte Emil Sigerus în a sa „Cronică a oraşului Sibiu”, că, la 1770, Moara Schreyer din Dumbrava (deci nici vorbă de toponimul „Valea Aurie”!) este terminată şi dată în arendă senatorului Schreyer. Acelaşi Sigerus, în „Von alten Her­mannstadt” (culegere pe care de ani de zile se ambiţionează toţi să NU o traducă în ro­mâneşte), pomeneşte de faptul că „De la Moara de Pulbere pe Canalul Sevişului în sus, a fost construită de către municipalitate, în anul 1770, o moară-cu-sită (Beutel­mühle - moară care nu doar măcina, ci şi cernea făina, n.n.). Construcţia a condus-o senatorul Friedrich Schreyer, care apoi a luat moara în arendă pe mai mulţi ani, cu o arendă anuală de 200 de huldeni. De la el şi-a păstrat numele de "Schreyer­mühle"/Moara Schreyer”. (traducere: Georg Schoen­pflug von Gambsenberg). Ea funcţiona pe albia cursului de apă paralel cu cel al Trink­bachului, în perioada aceea, probabil cu un debit mult mai mare, şi care străbate şi acum Parcul Sub Arini, până în zona Bazinului Olimpia.
 
Despre senatorul sibian Friedrich Schreyer aflăm că, la 1704, într-un articol publicat în gazeta „Sieben­bür­gischer Qvartalschrift” a avut un merit deosebit într-o acţiune de igienizare a apei potabile din Sibiu: „Citim, cu patriotică bucurie, că articolul scris de Doctor Andreas Wolf în numărul trei al acestui Quartalschrift, despre apa potabilă din Hermannstadt, a fost bine primit de către municipalitate. Rezervoarele de apă ale oraşului de la Poarta Cisnădiei au fost curăţite sub supravegherea demnului şi neobositului magistrat, Dl. Friedrich Schreyer. El a luat măsurile juste pentru păstrarea sănătăţii locuitorilor”.
 
Sigerus continuă că, alături de Moara (lui) Schreyer, „pe o colină micuţă, Societatea Sibiană a Fabricanţilor de Bere şi-a sărb[torit, la o bere spumoasă, în vara anului 1866, înfiinţarea; şi, întru co­memorarea acestui eveni­ment „memorabil” (socie­tatea, n.n.) a înălţat acolo un mic obelisc de piatră (pro­babil asemănător, credem noi, cu cel din zona Spitalului Municipal, de pe Coposu colţ cu Bâlea, n.n.). Membrii acestei societăţi sunt de mult sub pământ şi nici obeliscul nu le-a supravieţuit mult”. „Colina micuţă” ar putea fi porţiunea înaltă de pe locul unde acum se află cabana sau biserica.
 
Moara „lui” Schreyer a rezistat, pe acelaşi loc, aproape 300 de ani, deşi utilitatea sa a fost „deturnată” de la cea de moară în locuinţă. A fost demolată la finele anilor '90-2000, din motive de „igienizare”, deoa­rece aici se aciuise o ceată de „sociali”, iar locul devenise un focar de infecţie (şi gălăgie) în zonă. Doar o construcţie anexă, încă în picioare, în spatele bisericii şi câteva bucăţi de zidărie uitate prin iarbă mai amintesc că aici a fost o moară: cea a magistratului sibian Friedrich Schreyer, cel preocupat de apa potabilă a sibienilor.
 
 
După ce veacuri întregi a te spăla însemna ori păcat similar cu cel al desfrânării, ori un lucru care îţi făcea organismul praf (medicii secolului al XVIII-lea con­siderau că spălatul des subţiază pielea şi o fac vulnerabilă, devenind o cale de intrare a bolilor în orga­nism), secolul al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea aduc această problemă pe un făgaş normal, baia fiind nu doar o activitate intimă de igienizare, ci şi, tot mai mult, un mod plăcut de a petrece timpul liber. Apar băile pu­blice şi... primele ştran­duri. Printre ele, „baia” din Valea Aurie, de la Moara lui Schreyer, deschisă la 9 iunie 1910. O carte poştală de la 1915 ne arată „baia liberă de la Moara lui Schreyer”. „Schreyer-Mûhle Freibad” era un loc elegant şi... „frei”. Chiar dacă apa era rece, lumea era mai puţin sensibilă la aşa ceva, iar o baie răco­roasă într-o zi de vară, în decorul natural al pădurii şi lacurilor Văii Aurii, era binevenită.
Ştrandul a rezistat şi el, aproximativ 60 de ani, fiind unul din punctele de „adu­nare” ale tineretului vremii. În ultima perioadă, după cum descrie acelaşi Georg Schoen­pflug von Gambsen­berg, cabinele, care altădată înconjurau bazinul, au rămas doar pe latura dinspre intrare, respectiv drumul care ulterior va deveni strada Iazului. Între anii '60 şi '70, ştrandul de la Valea Aurie a mai avut o „zvâcnire” de viaţă, când „s-a tras” conducta cu apă, dinspre munte. Apa din bazine avea aproximativ 15 grade, dar mergea, şi alimenta bazinul printr-o ţeavă de fontă, înclinată, ce venea dinspre panta de către moară (opusă intr[rii). Apoi s-a dus totul. O operaţiune de „igienizare” a locului, reali­zată prin anii '70 de un grup de elevi, mai este pomenită de cei care au „prins” ştrandul. Erau elevii, în număr de 60, de la liceul „Octavian Goga” - credem noi - pomeniţi de Ioan Mariş în „Cronica..” sa, care, la 2 august 1973, „lucrează la complexul sportiv Valea Aurie”. Profesor coordonator (de clasă germană), actualul poet Walther Johrendt, cunoscut pentru versurile sale destul de... senzuale, să zicem. Elevii au curăţat bazi­nele, au reparat scândurile cabinelor, şi „freibad”-ul a mai mers un timp. După aceea, a murit. Este pomenit faptul că toamna, aici se aduceau, de către „gospodarii” din zonă, în bazinul secat, fructe de tot felul, pentru a sta acolo tot anotimpul rece. De ce? De borhot. Fructele se „stricau” iar rezultanta se numea rachiu. (va urma).
 
Aduc mulţumiri tuturor celor care, direct sau indirect, au oferit baza documentară necesară realizării acestui material: Gunther Wolff şi „trupa” de la comunitatea Facebook „Alt-Hermannstadt in Ansichtskarten, Fotos, Gemälden und Grafiken”, forumul TRANSIRA, Georg Schoenpflug von Gambsenberg, portalul şi pagina de facebook Valea Aurie şi col. Costel Dogaru, şeful IJJ „General de brigadă Mihail Rasty” Sibiu. Oricum, pagina „istorică” a Văii Aurii rămâne deschisă şi orice completare e binevenită..
 
Sursa: Tribuna.ro